PORTRET

(O lacrimă-nciudată)
Nicu Alifantis / Laurențiu Ulici

Sunt bătrân , bătrâne, timpul nu mă iartă
Anii – nu ştiu bine când – s-au adunat;
Mai iubind o fată, mai ratând o carte,
Mai plesnind din biciul râsului cifrat;

Mai lovit de soartă, câteodată,-n faţă ;
Mult mai des, din spate – de prieteni buni;
Mai uitat în somnul alb, de dimineaţă;
Mai plângând în zborul unor vagi lăstuni;

Mai sedus de glorii care n-au să vină;
Mai trădându-mi clipa pentr-un ceas fictiv;
Mai stingând lumina tâmplelor, alpina;
Mai cerând ninsorii tainicul motiv;

Până unde, totuşi, până unde ?
Până unde, totuşi, până când?

Mai purtând pe umeri mantii iluzorii;
Mai glumind cu mine, ca să nu mă dor;
Mai căzând din şaua certă a rigorii;
Mai cutremurat de un frig interior;

Mai minţind de dragul unui alt dor – sudic;
Mai visând la umbra morilor de vânt;
Mai pândind amurgul simţurilor, ludic;
Mai crezând în rima plânsă de cuvânt…

Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneş alternând:
Mai ratând o fată, mai iubind o carte…
Până unde, totuşi, până când?

Până unde, totuşi, până unde ?
Până unde, totuşi, până când?