ANNABEL LEE

(Cât aș fi vrut)
Nicu Alifantis / Ion Horea

Marea spre tine veni
și nu erai Annabel Lee
să-ți spun cum noiembrie trece
și nu peste mult va pieri
să-ți spun cum se poate, în ceața
ce cade pe noi într-o zi
să-ți spun cum se poate iubi
și nu erai Annabel Lee

și cât aș fi vrut, o cât aș fi vrut, să pot auzi
cuvântul pe care de-o vreme îl pot între noi bănui
o, cât aș fi vrut să știu, cum se poate iubi.

Marea la ceasuri târzii
aproape de tine veni
să-ți spună cum nici nu se uită
și nici nu se poate muri.
Să-ți spună că noi niciodată
noi n-am fi putut auzi
atât de tăcuți și de singuri
noi n-am fi putut auzi.

Și cât aș fi vrut, o cât aș fi vrut, să pot auzi
cuvântul pe care de-o vreme îl pot între noi bănui
o, cât aș fi vrut să știu, cum se poate iubi.

Tu nu erai Annabel Lee
când lungi și albastre fâșii
tăiate de nori cenuși
spuneau că toamna-n curând se va sfârși…

Și cât aș fi vrut, o cât aș fi vrut, să pot auzi
cuvântul pe care de-o vreme îl pot între noi bănui
o, cât aș fi vrut să știu, cum se poate iubi

1 comentariu

  1. Pingback: Mozaic în timpane | În grădina mea