Doctorul de chitare

03-682x1024

Doctorul de chitare

Have your say

Dintotdeauna am fost pasionat de instrumente. Inca de pe vremea cand abia scoteam nasul in ale muzicii, la Braila, am avut tot felul de instrumente la care am incercat sa cant asa cum m-am priceput. Totul a inceput cu un acordeon “Timis”de 32 de basi, pe care l-am primit cadou de la parintii mei in ziua mea in care am implinit 7 ani. Recunosc, nu m-am atasat de el, din motive de profesor, care timp de un an a incercat sa ma invete sa cant “Trandafir de la Moldova”. Mult mai tarziu, dupa 1990 am prins drag de el, ne-am imprietenit as putea spune, l-am purtat dupa mine de cateva ori. Si la concertele de la Opera m-a insotit, dar l-am lasat pe mainile de aur ale lui Liuba, care a cantat la unul dintre cantece cu batranul meu acordeon. Apoi a urmat prima chitara “Reghin” la 10 ani, insotita de un dom’ profesor Angelescu, care mi-a fost simpatic foc si de la care am avut multe de invatat. S-au adaugat pe rand titera, mandolina, mandola, blockflutele, muzicuta, dramba, tot felul de instrumente de percutie, cobza, si alte chitare. Pana in 1990 am avut doar trei chitare bune, altele decat cele romanesti pe care cantam frecvent. “Kremona”, o chitara bulgareasca, pe care am cumparat-o in 1968 din comertul socialist de stat, o chitara japoneza “Suzuki” pe care am cumparat-o de la Mihai Constantinescu in 1978, iar de la bunul meu prieten Evandro Rossetti am primit cadou o chitara “Ovation” in 1986. Din pacate nu le mai am, nu mi-am permis sa le pastrez, asa ca le-am vandut si mi-am luat altele. Trebuie sa va spun ca in anii ’80 am traversat o perioada nebuna in care am spart cateva instrumente, vreo 12 la numar. Cantam mult de unul singur si eram la mana diversilor sunetisti, marea majoritate dintre ei facand parte din categoria celor ce-si iubeau meseria desi nu si-o cunosteau, asa ca preferam sa ma descarc spargand chitare decat sa ma cert cu ei. Era foarte rock! Bine ca mi-a trecut, pentru ca acum, dand filmul inapoi, realizez ca vina nu era a instrumentelor si ca le-am sacrificat de pomana. In fine… Probabil ca m-am maturizat, as vrea sa cred, desi unii nu impartasesc aceasta idee. Din ’90 s-au schimbat datele problemei si incet incet am reusit sa-mi fac o mica colectie de chitare, unele bune, altele foarte bune si o serie intreaga de alte instrumente. Am prins drag de ele, de sunetul lor special, le-am folosit pe diverse inregistrari, am cantat cu ele pe scena. Ca si oamenii, instrumentele au un suflet al lor, sunt sensibile, trebuie ingrijite, alintate, inconjurate cu dragoste. Zambesc, amintindu-mi de cele povestite mai-nainte, dar credeti-ma, asa gandesc acum! Asa e. Uneori problemele lor te depasesc si atunci esti nevoit sa apelezi la un “doctor” care stie foarte bine organismul lor si care poate sa le ingrijeasca asa cum trebuie. Tot prin Victor Panfilov, Doamne, cata lume buna stie omul acesta, am ajuns la Cornel Ursu caruia i-am incredintat intregul meu arsenal de chitare pentru a le ingriji. O face cu drag, cu pasiune, cu tandrete. De-acolo din umbra camerei sale de lucru de pe “Stirbei”, Cornel a adus instrumentelor mele acea liniste sufleteasca de care aveau nevoie si pe care o pierdusera. Vreau sa-i multumesc din toata inima pentru aceasta.

Have your say